Amintirea ei imi smulge in prima faza zambete,insa uneori si lacrimi.De regret.Bunica mea a murit in ziua de 9 octombrie a anului 2010. Era bolnava si se chinuia enorm.Mi-era atat de mila de ea.Mergeam destul de des sa o vizitam,in ultima perioada chiar foarte des asa ca din acest punct de vedere am ramas cu sufletul impacat ca am petrecut destul timp cu ea si ca nu mi-a simtit lipsa,ba chiar si ea venea,desi urcarea celor 4 etaje nu era simpla,la varsta ei de peste 70 de ani.Sper ca nu am suparat-o niciodata cu nimic.Sper ca am facut-o sa fie o bunicuta mandra de nepoata ei...
Era bolnava de cancer...De aceea a murit.Ultima perioada devenise un chin.Bunica mea a fost acel gen de batranica draguta,amabila, perfectionista si tipicara.Cu o zi inainte de a se stinge,am spus ca maine ma voi duce sa o vad,desi ea nu mai era constienta,cred,dormind foarte mult si deschizand cu greu ochii.La ora 11 s-a intamplat.Mama a primit telefonul in timp ce eu dormeam.M-am sculat dimineata si eram singura.Mi-am sunat parintii si mi-au spus ca sunt la ea.Atat.Le-am reamintit ca vreau sa o vad, nestiind cat timp voi mai putea face asta.Totusi ceva mi se parea ciudat. Mama a ajuns acasa si am si acum in minte cuvintele pe care le-a rostit intrand pe usa:,,A iertat-o Dumnezeu’’.Tata era si el pe drum.Mama a plecat.Eu,desi ma asteptam oarecum,cand am realizat ce se intampla, am pasit incet spre canapea,m-am asezat si am inceput sa plang in hohote,nu ma mai puteam controla.Era groaznic ceea ce mi se intampla.Tata a venit intre timp si a inceput sa ma consoleze,insa plangeam prea tare ca sa-l mai aud.Nu imi mai amintesc ce a spus.Cand mi-am mai revenit un pic m-am calmat,m-am imbracat si apoi am mers impreuna la casa mortuara.Ca prin farmec ma linistisem,insa in momentul in care s-a deschis usa,am izbucnit din nou intr-un plans in care toti s-au chinuit sa ma linisteasca.Apoi,prinzand curaj,am fost sa o vad pentru ultima oara.Regretam si regret ca nu am mai apucat sa o vad in viata,asa ca m-am bucurat ca am ocazia macar atunci...Era frumoasa.Parca zambea!
Amintirea bunicii din timpul vietii este frumoasa.Imi amintesc si acum de plimbarile pe care le faceam impreuna,de poseta ei cea neagra,de paltonul de culoarea untului tinut de bunJ,de parul ei alb,de ochii ce ma priveau cu dragoste,de excursiile la munte facute impreuna,de casa ei situata la 2 statii de al nostrum,de magazinele in care mergeam cu ea,de pasiunea ei pentru curatenie,de cutia ei cu ate ace si alte instrumente,de colectia ei de servetele,de batistuta in care isi tinea ea ochelarii cei mari cu rama maro,de catia de bomboane visinie,cu o poza cu cirese,in care tinea teancuri de poze vechi,de familie,de medicamentele ei, de tot.Si de ziua in care am fost la iarba verde impreuna si am facut o poza in iarba pe care o mai am si acum.
Pacat ca acum singurul loc in care mai pot vorbi cu ea este cimitirul municipal...Pacat!Oamenii de valoare se duc in imparatia lui Dumnezeu pentru ca poate are nevoie de ei.O data cu moartea ei,campul planetei noastre a ramas fara o floare,una dintre florile pe care eu le iubeam din pacate...O floare ce a fost smulsa,insa sunt sigura ca acum ne pazeste aranjata cu grija intr-o vaza de cristal,cu apa.Imi lipseste,dar nu am ce face. Imi doresc doar ca Dumnezeu,,sa-mi dea puterea de a accepta ce nu pot schimba’’.
In memoria bunicii mele,am sa-mi permit sa-i mai dedic inca un pic... O poza cu ea.O poza ce mi-a stat ca si Wallpaper la telefon.Daca nu ma insel,untima poza cu ea in viata,la ultima plimbare a noastra.
Imi este dor sa-i bat la usa!Imi este dor sa-i formez numarul si sa-mi raspunda.Imi este dor.Dar nu pot schimba nimic.Cancerul nu tine cont de bunatate atunci cand ucide este concluzia mea...Te iubesc mamaie si nu am sa te uit niciodata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu